Cercul
de Camil Petrescu
Pe carari spre luna moarta,
dincolo de scari de apa.
unde gandul - sol si grapa
nefiinta mai dezgroapa,
s-a oprit. Dar nu e toarta,
caci acolo - inaltarea
e-o cadere, o sageata
ce se-ntoarce beata
fara sa patrunda zarea.
Sta-ntre spatii si rascruci
cauta in van, polare,
incotro vrei sa te duci
nu e spor, ci aratare.
Melcul lumii, il apasa
vesnicia matematic;
caci inalta-ades, ostatic,
snopi de ochi spre nesfarsit.
Privirea strabate latescenta stema,
imens nebuloasa coasa
alburia nefiintei crizantema.
Nu e decat un mereu topit in oriunde,
un nicaieri pe nicicand il ascunde
Acolo inima gandului roieste-o plasa
de inceputuri, altele, si timp, altoit.
Steaua nesfarsirii arde
ca un far si miliarde
il raspund neincetat.
Fara graba sir epaos
e miscarea. Nici adaos
la ce-a fost ceasornic stat.
Aducand in tine totul
iti arata-acuma lotul
si-ti surade ca un un gade,
cu gingii piezise, hide:
E vartej ametitor nimic abrupt
nu-i oprire, sus e dedesubt,
numai cauta si nu gandi, e vis
cercul lumii a ramas inchis.
Cercul
Aceasta pagina a fost accesata de 2234 ori.
