Interioara
de Camil Petrescu
Ai vrea sa strigi cand gatu-i calti si clei,
ai vrea s-alergi, ti-e trupul prins in teaca,
cu mana vrei sa prinzi, dar e-n ulei,
si cazi in tine insuti: moarte seaca.
Prizonier al mintii tale proprii,
de tine-ncerci zadarnic sa te-apropii
de logica si sens te vrei deprins,
spre insula din tine brat intins...
O, de-ai putea fi sarpele din basm,
ca, rasucit in tine insuti, bale, spasm,
c-un salt ca o voluta pan' la cer,
sa te desprinzi, sa rupi obezi de fier.
Cand chiotul fara cuvant descarca
pamant destelenit sa vezi - si parca,
de aer ametit, cu tine cada
in goluri repezite de cascada
si calatori, si ganduri tari, si barca.
Din colivia logicei scapata,
privighetoarea-nnebunita canta,
spre spatii ce n-au sprijin, se avanta
incalecari de tril si fibre toata.
In tine insuti, gol pescar,
din vai si munti de apa te alegi.
Margean din fund de mare sa culegi
afara lasi unelte mici si far.
Dar cand ajungi in fund te frangi livid,
margeanul dur si rosu e lichid;
pe marea linistita, de asemeni
un ochi de larg cu tarmul il ingemeni.
Inversunat, in tine insuti inca
mereu te vrei desprins din forme sure;
dar nu mai crezi ca zane si padure
zac fermecate-n fund de balta-adanca.
Dar cand picioarele sunt grele-n glod,
vii, ochii vad pe apa la apus
cozi pe paun, innebunit Irod,
desfraul de lumina-ti pare sus.
Cu palosul tu tai la intamplare
si sflroi si sens, culoare, sunet si
neputincios recazi, cand vezi ca mare
inconsistenta nu poti biciui.
Tarziu, otrava indoielii tare,
suc verde de celule oarbe,
vis alterat si drojdii nedomoale
in corpu-ti paralitic se resoarbe.
Interioara
Aceasta pagina a fost accesata de 2176 ori.
