Vecinicie
de Camil Petrescu
Si cai de mii de ani treceau
In tot atatea clipe.
(Mihai Eminescu)
De zile-ntregi
De saptamani
Ploua raze ude, grele, mohorate.
Si peste tot e umed:
Umezeala de padure neagra, slaba.
Umezeala de coline singuratece sir eci,
Umezeala de poteci,
Pe coasta-alunecand piezis...
Ploua fara graba.
Ne afumam in gropile inguste,
Mocirloase.
Langa focul care nu mai vrea sa arda,
Ghemuiti pe asternuturi joase,
De craci murdare de noroi
Ca sa se scurga apa pe sub noi.
Sentinele nemiscate par momii,
Cu foi de cort in cap,
Cu picioarele intepenite in namol;
De grosi ce sunt
Abia de mai incap in santul gol.
De ieri, de-alaltaieri,
De saptamani
Ploua taceri.
Si poate unde ne gandim intr-una la neant,
Ne e tot sufletul pustiu.
Nu e trecut...
Nu-s amintiri...
Cum nu mai zboara pasari, pe cerul fumuriu.
Undeva pe lum se oprira roti.
Inamicii poate c-au murit cu toti...
Ca niste animale imbufnate,
Ghemuite,
Toarcem mut tacere...
Cum nu mai dor de-acum inimile oblojite
In carpe ude si murdare!
Dar din neant
Un trosnet groaznic
(O lovitura de topor in teasta capului)
Ne-a ridicat, scurt ca paiatele,
Bratele.
In vazduh,
Locomotive inrosite s-au ciocnit in apa...
Sau poate c-a plesnit tacerea...
Pe-un adapost, alaturi, a cazut o mana.
Atata tot
Si-n urma, linistea-a ramas deplina.
Bordeiul pare-un monstru de pamant,
Cazut pe branci, de mijloc frant,
De-i vede-acum oricine
Sira de copaci, sira spinarii
Stropita crud de sange
Si vinele franturi de intestine.
La cativa pasi, un cap,
Cu bulgari de noroi in gura
Si pete murdare de zgura
Pe ochii sticlosi,
Pare un animal pe jumatate jupuit, in raspar.
Cu rani de canre vie si de par.
Un animal de noi necunoscut.
Zvarlit din fundul pamantului.
Jur-imprejurul lui,
Soldatii il privesc nelinistiti si curiosi.
Obositi, tarziu ne-ntoarcem la loc,
Tacuti pe langa foc,
Cum isi reiau calugarii chilia.
Din nesfarsit, se pare,
Un secundar fantastic puncteaza vecinicia.
Vecinicie
Aceasta pagina a fost accesata de 2295 ori.
